Nu știam la ce să mă aștept de la A Big Bold Beautiful Journey. Titlul părea ușor ironic, prea bombastic ca să fie serios, prea poetic ca să fie chiar ironic. Apoi l-am văzut. Și mi-am dat seama că da, titlul e perfect. Pentru că această călătorie mare, curajoasă și frumoasă nu e în jurul lumii. E în tine. În emoțiile tale. În felul în care suferi, taci, te minți, te vindeci.
A Big Bold Beautiful Journey (2025)
Este greu de pus în cutii. Nu e un film dinamic. Nu e un film pentru cei care vor explicații. Nu e pentru cei care întreabă „dar de ce a făcut personajul X asta?”. E pentru cei care pot simți. Care pot accepta că uneori viața e absurdă, că oamenii fac alegeri ciudate, că nu există o logică clară pentru tot. E, așa cum i-ar sta bine, o dramă psihologică cu nuanțe de suprarealism, în care realitatea și absurdul dansează împreună fără să se calce pe picioare.
Scorul realitate/absurd? Aproximativ 70% realitate, 30% fantezie, în stilul acela subtil, care nu te rupe complet de lume, dar te face să o vezi puțin altfel.
Impresie generală
A Big Bold Beautiful Journey este, înainte de toate, un film-terapie. Nu te întreabă dacă ești pregătit. Nu îți cere voie. Se așază în fața ta și îți spune, fără cuvinte: „simte”. Cu replici minime, dar emoții la maximum, filmul se strecoară în sufletul tău și scoate la suprafață traume, amintiri, gânduri nespuse. Nu ca să te doară, ci ca să te elibereze.
Colin Farrell este în elementul lui – acel element vag ciudat, dureros de sincer, aproape copilăros în momentele de vulnerabilitate. Seamănă mult cu alte roluri ale lui, mai ales din filmele de la granița absurdului (nu e departe de The Lobster sau After Yang), dar de data asta pare mai blând. Mai resemnat. Mai uman.
Margot Robbie, însă, este adevărata surpriză. Nu o asociasem deloc cu zona aceasta suprarealistă, dar reușește să se plieze perfect pe tonul filmului. Frumoasă, da. Dar nu în sensul acela glamour cu care o știm. Aici e frumoasă prin tăceri, prin priviri, prin fragilitate. Pare scoasă dintr-un vis.
La un moment dat, am crezut sincer că filmul e regizat de Yorgos Lanthimos – atât de bine păstrează atmosfera aia de vis deraiat pe șine reale. Dar nu, regizorul nu e Yorgos, ci cineva care merge pe o linie similară, dar care nu își duce absurdul până la final, ci îl folosește ca să accentueze ce e deja real. Aș zice că e mai puțin experimental și mai mult empatic.
Nu e un film pentru toată lumea. Dacă ești genul care vrea ritm, evenimente constante, finaluri clare și mesaje servite pe tavă, A Big Bold Beautiful Journey te va frustra. Nu pentru că nu spune nimic, ci pentru că spune altfel. E genul de film care îți lasă spațiu. Să înțelegi ce vrei. Să simți ce ai nevoie. Sau să nu simți deloc — și să revii la el peste ani, când poate va însemna altceva.
Mi-a plăcut enorm faptul că nu se simte moralizator, deși atinge teme profunde: trauma, lipsa controlului, acceptarea durerii, pierderea și regăsirea sinelui. Și poate cel mai important: renunțarea la nevoia de a înțelege totul. Pentru că nu trebuie să înțelegi. Trebuie să trăiești. Să simți. Să te lași dus.
A Big Bold Beautiful Journey nu e despre ce se întâmplă. E despre cum te simți în timp ce se întâmplă. Nu e pentru control freaks. E pentru cei dispuși să închidă zgomotul minții și să deschidă ușa emoțiilor. O combinație elegantă de film de autor, dramă emoțională și experiment senzorial – fără să fie snob, fără să fie greoi, dar cu multă grijă pentru detaliu.
De savurat la Cinema City.