O vizita la Amsterdam nu poate fi niciodata banala: de la iarba, sex show-uri si muzee de arta urbana la plimbari pe canale, povestea Annei Frank si cele mai respectate galerii de arta clasica – totul e un contrast haotic si fermecator, iar eu nu stiu om care sa fi fost in Amsterdam si sa nu fie cu totul vrajit. Ei, cam asa si filmul. Nu prea stii cum sa impaci capra cu varza, parca e ceva ce te impunge la tartacuta, dar in acelasi timp ti se pare si genial, iar in final, cand ai iesit de la film, parca tocmai te-ai dat jos dintr-un roller coaster emotional.
Iar daca inca mai procesez scenariul si regia, pleiada de actori mari m-a convins de la primele momente: o gramada de chipuri cunoscute, oricand bine-venite, aduse impreuna de parca ar fi Revelionul american cu Dan Negru – o explozie de bucurie.
Amsterdam
Margot Robbie, Christian Bale si feciorul lui Denzel, John David Washington, fac un trio cu o chimie foarte faina intr-un scenariu de tip us against the world, in care personajele lor cauta sa descopere un criminal si dau de cel putin 5.
Un pic de aer politist, un pic de drama de razboi, un pic de politica, un pic de estetica pastelata, un pic de prietenie, un pic de dragoste si Amsterdam devine un film cu un pic din toate, un pic pentru toti. Ceea ce mie mi se pare o treaba buna.
Impresie generala – un festival de actori mari integrati intr-un scenariu feel good
Filmul inspirat de conspiratia politica denumita Business Plot din 1933 parcurge cu rabdare obstacolele unui trio de protagonisti in incercarea lor de a deslusi crima de la inceputul filmului. Pana aici, 2 puncte forte – legatura cu realitatea adauga un strat aditional de interes si fascinatie, cu atat mai mult cu cat aproape toti actorii din film au jucat la un moment dat un personaj real, iar apoi intriga prezentata inca din primele minute ale filmului ne scuteste de un intro plicticos, ce probabil ar fi lungit filmul. Sigur, acum ar intra in scena si dezavantajul acestei rabdari regizorale – e un film lung ce, pe alocuri, se cam simte a fi lung.
Dar misto este ca actorii mari apar treptat in scenariu, estimativ unul la fiecare sfert de ora, ceea ce te bucura, dar parca te si desprinde putin de film, daca ai attention span-ul unui pestisor auriu, atunci cand il vezi pe Rami Malek. Insa pot sa spun ca m-a bucurat sa ii vad pe toti, de parca mi-ar fi facut o vizita personala. Sa mai veniti pe la noi, Margot Robbie, Christian Bale, John David Washington, Anya Taylor-Joy, Rami Malek, Chris Rock, Taylor Swift, Zoe Saldana, Robert de Niro si Mike Myers! Poate chiar in formula asta.
Am apreciat mult atmosfera filmului – muzica, scenografia si costumele au avut mult de-a face cu asta. Au reusit instant sa te primeasca intr-o lume nostalgica, vizibil corupta, dar a carei opulenta si estetica sa te tina acolo, oricat te-ai crede de rezistent. Iar o alta treaba ce mi s-a parut intriganta este modul teatral, frate cu absurdul, in care joaca majoritatea actorilor, de parca ar fi facut un pact cu spectatorul ca asta e o parodie al carei scop principal este sa te relaxeze. Si da, e o pelicula amuzanta, cu o multime de detalii ciudate care sa te scoata din cotidian. Ba chiar filmul era sa se cheme “Sticla de Cantbury”, materialul din care era confectionat ochiul fals al lui Burt, ce pare sa devina un personaj in sine in film.
Ce e clar: un film ce genereaza atat de mult chitibus e clar un film ce merita vizionat, asa ca te invit la Cinema City sa te delectezi cu acest festival de actori mari, intr-un film de care se va vorbi destul.