Daca m-am ingπππit la povestea lui Oppenheimer, era timpul pentru un alt film la fel de gπππav, dar pe πππ, ca sa ma dreg. 
Si asa am ajuns si la Barbie, un film cu un mesaj atat de puternic, c-ar putea sa ma faca sa plang mai ceva ca ambπππia. 
La o prima vedere, pare o poveste cu zahaπππa despre papusile Barbie si tot universul superficial creat in jurul lor – stereotipica Barbie si celelalte Barbie duc o viata gπππava, fara prea multe evenimente, cu Keni la picioarele lor, gata sa le faca pe plac in orice moment. 
Pana cand Barbie ajunge in lumea oamenilor si nevπππa ce a adus-o aici incepe sa capete sens. 
Impresie generala despre Barbie
Gata cu gimmick-ul asta. Acum o sa trec la lucruri serioase. 
Pentru ca, din momentul in care Barbie ajunge in lumea oamenilor, povestea ei inceteaza a mai fi (doar) despre ROZ. Aici intra in scena mesajul cu care incepe filmul – femeile au darul de a se autodepasi, de a sparge stereotipurile patriarhale cu care se asociaza, de a fi mai mult decat mame, de a fi mai mult decat stiu altii si chiar ele insele ca sunt. 
Si cu aceasta convingere cu iz feminist (dar care la final subliniaza si empanciparea lui Ken), Barbie reuseste sa se transforme si sa se defineasca prin valori mai sanatoase, cu ajutorul carora lupta impotriva masculinitatii toxice pe care comedia o afiseaza intr-un ton glumet si jucaus, dar luat foarte in serios. 
Am apreciat amprenta regizorala a Gretei Gerwig, care are la activ atatea filme cu tenta feminina si feminista (Lady Bird, Little Women), m-am delectat cu estetica delicioasa prezenta pe tot parcursul filmului, am apreciat umorul dragalas, am aplaudat inocenta studiata a lui Margot Robbie si am simtit, la final de Barbie, ca acest film are marele merit de a fi facut digerabila (ba chiar savuroasa) o tema grea pe care ar trebui sa o mestecam mai mult si mai des. 
Chapeau tuturor artistilor implicati in proiect. Au facut din nou ceea ce fac ei mai bine: sa inghita lumea asa cum e si s-o scuipe cu confetti. 
