Capra cu 3 iezi. Cine nu a auzit de clasica poveste romaneasca? Generatia parintilor nostri o stiu drept o poveste horror despre patriarhatul din societatea romaneasca. Noi, millennialii cu cheia de gat, o stim drept o poveste horror despre imposibilitatea de a-ti cumpara o casa care sa te tina in siguranta, in contextul in care suntem cea mai ghinionista generatie din punct de vedere economic. Iar Gen Z, pana si ea o stie, o cunoaste probabil ca poveste horror despre parentingul deficitar si dreptatea Deliei de a nu face copii daca nu ai dispozitia sa te ocupi de ei. 

Vestea buna? In sfarsit Capra cu 3 iezi s-a ecranizat ca poveste horror. Ceea ce si este. Si vestea si mai buna. E o comoara de spectacol cinematografic, cu niste actori care au intrat in pielea personajului atat de bine ca sunt sigura c-ar fi putut sa duca filmul si ca one capra show sau one lup show.  

Capra cu 3 iezi

Urmand fidel povestea originala, ba chiar si replicile ei, filmul deruleaza patania unei mame, interpretate de Maia Morgenstern, dupa ce ea pleaca de acasa, iar nanasul copiilor, Marius Bodochi, decide sa-si schimbe rolul de protector cu unul de pradator. 

Ca rezultat, din doi dintre copii raman doar capatanile (dar filmul are grija sa ne usureze incarcatura emotionala, caci cei doi erau niste bullies), iar de cel mic se aciuieste o trauma pe care probabil doar bursucul psiholog o mai poate lecui. 

Impresie generala – o productie la fel de buna ca orice alt proiect strain

Ma alint eu pe-aici cu un sarcasm gales, dar treaba e ca filmul mi-a placut enorm. Mi s-a parut o capodopera de la cap la coada. O mandrie si o referinta valoroasa pentru industria cinematografica romaneasca, si lasand modestia deoparte, o alegere excelenta pentru orice om purtator de emotii, capabil sa si le investeasca intr-o poveste buna, indiferent de limba, de cetatenie si de abilitatea de a raspunde corect daca Romania are drept capitala Budapesta sau Bucuresti. 

Bineinteles ca distributia, ce numara doar 5 personaje, a avut o importanta majora: de la vocea lupului, alunecoasa si memorabila, pana la figura expresiva a caprei – niste adevarate portaluri ce te introduc in poveste si parca uita sa te mai scoata, la final. Si copiii joaca bine, atat de bine ca atunci cand personajele a doi dintre ei pier, cu un ochi plangi ca-s copii, dar cu un ochi razi ca si-au primit pedeapsa, ai dreacu’ de viitori barbati cu masculinitate toxica.

Pe mine m-a frapat, insa, coloana sonora. Grava, precisa, parca purtatoare de depresie cronica, la fix pentru atmosfera sumbra, ce devine pe alocuri macabra. Imaginea a fost pe masura: nu doar cadrele innorate, incadrarile cu insemnatate, scenele potrivit de lungi ca sa te agate, dar si costumele populare, atent calcate chiar si atunci cand copiii se joaca-n tarana. Cu siguranta, regizorul Victor Canache s-a aliniat povestii si a venit cu propria-i valoare. M-am bucurat si ca, la capitolul spaima, e ce trebuie pentru Halloween, dar macar n-a trebuit sa bag niste Tom si Jerry apoi sa ma linistesc. E ce trebuie, cat trebuie. 

Oare pot sa zic si ceva de rau? Nu neaparat, dar am cateva intrebari cu care am ramas: oare nanasul era, de fapt, si criminalul sotului caprei? Oare supravietuirea celui mic a fost pur noroc sau exista karma si mercur retrograd? Dar, mai ales, ce s-a intamplat cu gaina aia jumulita de capra pentru pomana? Eu n-am vazut-o gatita la masa si sper doar c-a sfarsit sustenabil prin stomacul cuiva.

Acestea fiind spuse, amu incalec pe-o sa si v-am spus recenzia asa. Fuguta la Capra cu 3 iezi!

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.