Dacă există un personaj care putea să fie aruncat de pe o stâncă, strivit de o nicovală, dinamitat și apoi transformat într-o deducere fiscală și TOTUȘI să ajungă la cinema, la Cinema City, acela era evident Wile E. Coyote. Coyote vs. Acme era gata-gata sa fie casat. Warner Bros. l-a terminat, apoi a decis să nu-l mai lanseze, iar după ani de proteste și negocieri, filmul a scăpat din seif și a ajuns în sfârșit pe marele ecran. Iar ironia supremă este că avem un film despre un personaj mic care se luptă cu o corporație gigantică, realizat de niște oameni care au trebuit să lupte cu o corporație gigantică pentru ca noi să-l putem vedea. You can’t write this stuff. Sau, aparent, poți.
Coyote vs. Acme
După zeci de ani în care a comandat de la Acme rachete, explozibili, capcane și alte invenții care aveau prostul obicei de a exploda mai degrabă în el decât în Road Runner, Wile E. Coyote ajunge la o concluzie perfect rezonabilă: poate că problema nu este el. Poate că produsele sunt de vină.
Așa că dă Acme în judecată.
În ajutorul lui vine Kevin Avery, interpretat de Will Forte, un avocat specializat în accidente care nu este tocmai în punctul culminant al carierei sale. De cealaltă parte a baricadei se află avocatul corporației Acme, Buddy Crane, interpretat cu multă energie de John Cena. Lana Condor apare în rolul lui Paige, nepoata și asistenta lui Kevin. De aici, filmul se transformă într-un amestec delicios de animație clasică Looney Tunes, live action, courtroom comedy și satiră corporatistă. Și, evident, Road Runner continuă să fie cea mai imposibil de prins pasăre din istoria cinematografiei.
Impresie generală
Cred că una dintre cele mai bune decizii ale filmului este că nu încearcă să „modernizeze” Looney Tunes până când nu mai rămâne nimic din Looney Tunes. Regizorul Dave Green a spus că pentru el desenele originale erau violente, sarcastice, subversive și ciudate, iar obiectivul a fost să păstreze exact acel ADN. Se simte. Filmul își permite slapstick, absurditate și glume care nu trebuie explicate după aceea printr-o replică inteligentă.
Dar în spatele nebuniei există o idee surprinzător de bună. Wile E. Coyote este poate unul dintre cei mai potriviți eroi pentru o poveste despre corporații. Omul, pardon, coiotul, este clientul Acme de o viață. Cumpără constant produse care nu funcționează, suferă consecințele și apoi revine să cumpere altele. Filmul ia o glumă veche de peste șapte decenii și întreabă: dar dacă într-o zi consumatorul ar cere socoteală companiei? Dintr-odată, un desen animat despre un coiot care încearcă să mănânce o pasăre devine o satiră despre monopoluri, consumerism și puterea disproporționată a corporațiilor. BFI a mers chiar mai departe și a descris filmul drept una dintre cele mai inteligente critici recente ale politicii americane.
Coyote vs. Acme fusese finalizat încă din 2022. Warner Bros. a anunțat în 2023 că nu îl va mai lansa, intenționând să folosească anularea pentru o depreciere fiscală de aproximativ 30 de milioane de dolari. Decizia a produs un scandal uriaș la Hollywood, mai ales pentru că filmul avusese reacții bune la proiecțiile-test. Will Forte a povestit ulterior despre frustrarea și furia produse de situație, iar scenarista Samy Burch ajunsese să creadă că filmul ar putea să nu mai fie văzut niciodată.
Salvarea a venit de la Ketchup Entertainment, care a cumpărat drepturile pentru aproximativ 50 de milioane de dolari și l-a lansat în cinematografe pe 28 august 2026. Și publicul chiar s-a dus să-l vadă. Filmul a deschis cu aproximativ 15,5 milioane de dolari în America de Nord, cel mai bun debut din istoria distribuitorului, a primit CinemaScore A și a avut parte de o primire critică foarte bună.
Wile E. Coyote este definit de faptul că nu renunță niciodată. Eșuează. Cade. Este zdrobit. Se ridică. Comandă altă rachetă. Iar filmul lui a făcut exact același lucru. A fost terminat, anulat, băgat într-un sertar, declarat aproape mort și apoi scos de acolo pentru a ajunge în cinematografe. Dave Green însuși ajunsese la un moment dat să creadă că filmul ar putea rămâne în seif timp de decenii.
Mai există și o grămadă de mici delicii pentru cinefilii care iubesc istoria animației. Numele personajelor umane sunt omagii aduse creatorilor Looney Tunes: Kevin Avery trimite la Tex Avery, Sal Maltese la scenaristul Michael Maltese, iar Dottie Jones la Chuck Jones, co-creatorul lui Wile E. Coyote. Iar Wile E. nu este singurul invitat din copilărie. Filmul presară apariții și referințe pentru fanii Looney Tunes, inclusiv Bugs Bunny, Daffy Duck, Porky Pig, Tweety, Foghorn Leghorn și, bineînțeles, Road Runner.
Mi se pare foarte fain și modul în care a fost construită combinația dintre live action și animație. Pentru că Wile E. nu exista fizic pe platou, Green și echipa trebuiau să-i stabilească mișcările încă din storyboard. Regizorul a povestit că animatorii deveniseră practic „vocea” personajului în preproducție, propunând permanent mici gaguri și moduri în care Coyote putea ajunge din punctul A în punctul B.
Coyote este eternul underdog. Continuă să creadă că următoarea invenție va funcționa, că următorul plan va fi cel bun și că, poate, de data asta universul îi va da și lui o pauză. Nu e greu să vezi de ce publicul ține cu el. Coyote vs. Acme funcționează astfel și pentru copiii care vor explozii și personaje Looney Tunes, și pentru adulții care observă gluma despre corporația gigantică ce controlează aproape totul. Iar pentru cei care cunosc povestea reală a producției există încă un strat de ironie imposibil de ignorat. Este un film despre dreptul unei creații de a nu fi tratată doar ca o cifră într-un Excel corporatist, chiar dacă probabil nimeni nu și-a propus inițial să fie asta.
Și poate că tocmai de aceea faptul că îl putem vedea acum în cinematografe face parte din experiență.