Un film cu Javier Bardem e intotdeauna o bucurie. El buen patron nu face exceptie, dar vine la pachet cu un pachet de draci, daca injusta loterie a nasterii te-a clasat in patura cetatenilor de rand, probabile victime ale celor ce detin puterea si banii. Asa ca uite deja o concluzie a peliculei: e o productie ce replica viata cu fidelitate, in cele mai sordide detalii ale sale, si o face atat de bine, ca hazul de necaz e tot ce-ti ramane la final de vizionare.
Ah, si am mentionat ca e o productie spaniola ce debuteaza cu un mesaj de la scenarist si regizor si unul de la protagonist? Cu siguranta, si astea sunt plusuri ce contribuie la efectul hipnotizant al filmului.
El buen patron
Julio Blanco e patronul unei fabrici ce produce cantare, ba chiar cea mai premiata din domeniu, judecand dupa peretele plin de diplome de care seful e foarte mandru. Anul acesta, urmeaza o noua inspectie care sa ii aduca inca o distinctie, iar el trebuie sa se asigure ca aparentele vor fi pe masura asteptarilor.
Doar aparentele, fireste, pentru ca in fabrica se desfasoara o adevarata telenovela, in parte determinata chiar de el: angajati care nu-si fac treaba, fosti angajati care protesteaza si o stagiara care pune pe jar inima patronului. Cum sa faca el sa fie bine, sa nu fie rau? Blanco e vulpoi batran, gaseste o cale.
Impresie generala – un film excelent si o realitate mizerabila
Un film cu multiple intrigi, El buen patron opereaza pe planuri variate, cu intensitati similare, ce converg spre o amenintare comuna: Blanco s-ar putea sa nu-si primeasca premiul si anul acesta, ca patron al fabricii, iar acest lucru este indamisibil.
De aici, haosul se dezlantuie intr-un mod super comic, cu situatii in care compasiunea jongleaza dintr-o tabara in alta. Da, la inceput, iti mai scapa si-un strop de empatie pentru Blanco. Pare baiat bun la modul populist, pe modelul “manipuleaza, dar si da”, iar unele actiuni ale lui sunt atat de umane, ca aproape ca-ti vine sa-l scuzi. Pana la final, insa, omul aduna prea multe dandanale si baga sub pres prea multe nasoale, asa ca balanta simpatiei nu prea mai inclina spre el. Asta daca triggerul injustiei e puternic si la tine.
Vorbind de triggere, e o scena pe la final de film, cea in care inspectia isi face in sfarsit prezenta. OMG, e una dintre cele mai comuniste imagini dintr-un film, parca Ceausescu a venit intr-o fabrica romaneasca, a fost intampinat de un cercetas inca neprihanit si apoi purtat prin diferite departamente, toate pe principiul “afara e vopsit gardul, inauntru leopardul”. Un festin al ipocriziei, prezentat pe cele mai inalte culmi ale ei.
De altfel, filmul asta s-ar fi putut intampla 1:1 in Romania. Are ceva profund european in el, o coruptie atat de neaosa, ca ar fi sunat si ciudat daca personajele ar fi vorbit o engleza americana. De aici si usurinta cu care simti actiunea de parca ai fi in mijlocul ei. Bine, da, asta clar e un merit si al scenariului exceptional, al regiei si al actorilor.
Ce-i drept, finalul ai putea spune ca-i ofera si lui o pdeapsa, dar judecand dupa faptul ca si-o ia pe coaja tot de la un personaj bogat, te lovesti de ideea ca totul e un joc intre bogati, aia saraci oricum sunt doomed de la bun inceput. Macar sa si-o ia pe coaja cu umor, cam despre asta e vorba.
Sa nu interpretezi critica la adresa injustitiei ca o critica adusa filmului. El chiar e o pelicula excelenta, care merita fiecare minut de vizionare (si sunt ceva minute adunate). Realitatea e aia mizerabila. Dar despre asta, intr-un alt articol. Vizionare placuta!