Viata bate filmul. Si uneori il bate atat de dramatic, ca aduce a blestem. Dar blestemul tot de oameni e produs, nu in mod ezoteric, ci cu o mentalitate toxica. Si cand vezi ce dezastre lasa in urma un monstru de om, emotia te loveste tare de tot! Da, nu sunt foarte subtila cu campul lexical al “bataii” pe care-l tot asociez cu aceasta pelicula, dar nici nu vreau sa fiu. Pentru ca filmul Iron Claw nu este nici el, ba din contra – durerea aproape ca urla in fiecare scena intr-un strigat de ajutor, insa cel care o produce nu face nimic pentru a o ameliora, ba chiar o amplifica.
Iron Claw – povestea adevarata a unui monstru
Fritz von Erich este un sportiv care nu a ajuns niciodata in apogeul carierei sale, asa ca si-a proiectat aceasta frustrare asupra baietilor sai, 4 in film, 5 in realitate, pe care i-a manipulat emotional in a deveni la randul lor luptatori de wrestling. Si nu doar atat, i-a impins pana la epuizare, le-a epuizat orice resursa emotionala, le-a folosit emotiile pentru a sprijini o competitivitate toxica, si in final le-a fost autor moral al mortii a 3 dintre ei in film, insa 4 in realitate. Si nici atunci, nu s-a oprit in a-i obliga sa-i urmeze obsesia perfectionista.
Si nu e tocmai un spoiler – e povestea adevarata a baietilor von Erich.
Impresie generala – trist, dar adevarat
Familia Von Erich este una care a ramas in istorie nu din cauza faptului ca toti fiii familiei erau luptatori de wrestling, ci din cauza faptului ca aproape toti au sfarsit tragic. Iar asta nu e tocmai o coincidenta, ci mai degraba o consecinta a faptului ca tatal lor era un narcisist patologic, un agresor fara scrupule cu manii obsesive, cu o competitivitate bolnava si 0 empatie nici macar fata de copiii sai. Si nici mama lor nu era tocmai mama anului. Si pentru ca emotiile fiilor au fost strivite sub obsesia si atentia conditionata a unui tata care-si tranzactiona iubirea – majoritatea dintre ei au cedat greutatii unui Sindrom Stockholm de neinvins.
Filmul Iron Claw incepe putin ca un show de Kardashian – un parinte cu viziune isi pune copiii la treaba ca sa faca niste bani buni. Dar modul cum Fritz von Erich isi tranzactioneaza atentia (ca de iubire nu poate fi vorba) pentru a-i determina pe acestia sa parcurga un drum toxic de perfectionist este ceea ce face acest film foarte greu de vazut, dar in acelasi timp o capodopera! Sunt recunoscatoare ca s-a creat aceasta productie pentru a atrage un semnal de alarma tuturor parintilor care isi transforma copiii intr-o extensie a lor – a obsesiilor lor, a frustrarilor lor, a limitelor lor pe care nu si le recunosc. E sfasietor sa vezi cum omul care ar trebui sa fie un protector se transforma intr-un agresor si nu se opreste la prima crima morala, nici la a doua, nici la a treia, iar in realitate nici la a patra. Insa ultimul fiu, Kevin, supravietuieste si reuseste sa se descotoroseasca de influenta nefasta a acestui monstru care aduna cumulat toata antipatia pe care ai putea s-o simti vreodata fata de un antagonist.
Si uite asa n-am reusit sa ma bucur de filmul in care Zac Efron sta 90% din scene in chiloti, ba tot ce am remarcat a fost cat de credibil a intrat in rol, cata emotie a smuls din inimile noastre, cata empatie a adunat si ce actor bun este, chiar si cand se zbenguie aproape gol. Eu, spre exemplu, am venit mai mult pentru The Bear, pentru Jeremy White, insa recunosc ca zac Efron l-a eclipsat complet.
Daca ai inima tare si vrei apoi sa impartasesti un mesaj important, mai ales in societatea noastra care replica la minut astfel de tati monstruosi, hai la Iron Claw la Cinema City. Este sublim.