Au trecut 20 de ani de la premieră și tot ce pot spune e: nu ne-am schimbat atât de mult pe cât am sperat. Moartea domnului Lăzărescu se întoarce în cinematografe și nu e doar un eveniment cultural, e o oglindă amară ținută în fața noastră — și parcă ne uităm în ea cu aceeași neputință. Diferența? Acum știm că oglinda nu minte.
Moartea domnului Lăzărescu
Un film care nu s-a demodat. Pentru că realitatea nici nu s-a deranjat să evolueze. Regizat de Cristi Puiu și lansat în 2005, filmul spune povestea aparent banală (și tocmai de aceea devastatoare) a lui Dante Remus Lăzărescu, un bătrânel bolnav, singur, care încearcă să-și găsească ajutorul într-un sistem medical cinic, supraîncărcat și… familiar de absurd.
Ce urmează este o odisee tragică prin spitale, ambulanțe și coridoare reci, unde viața unui om valorează mai puțin decât un formular completat greșit. E un film despre degradare — fizică, emoțională și socială. Despre cum moartea vine, uneori, nu ca un accident, ci ca o consecință lentă și logică a indiferenței.
Impresie generală
Moartea domnului Lăzărescu rămâne, și după 20 de ani, unul dintre cele mai importante filme românești făcute vreodată. Nu e plăcut. Nu e reconfortant. Nu e „de weekend”. Dar e necesar. E acel tip de film care nu oferă consolare, dar oferă claritate. Nu te lasă să uiți. Poate că asta e cel mai mare serviciu pe care ți-l poate face un film.
De ce funcționează la fel de bine și azi:
Tema – Sistemul medical românesc din film nu pare o relicvă. E încă real. Încă dureros de recognoscibil. Asta îl face și mai greu de privit – dar și imposibil de ignorat.
Ion Fiscuteanu în rolul principal – o interpretare colosală, fragilă și umană până în ultima fibră. Nu joacă un personaj, ci un om. Unul dintre noi.
Stilul documentar, aproape hipnotic – regia lui Puiu nu te trage cu forța în poveste, dar nici nu te lasă să pleci. Ritmul e lent, dar apăsător. Exact ca în viață, când știi că ceva rău se întâmplă, dar nu poți face nimic.
Umorul sec, absurd, amar – dacă n-ar fi atât de trist, ar fi aproape comic. Replicile, privirile, disprețul pasiv-agresiv al personalului medical – toate sunt, în același timp, hilare și devastatoare. Râzi. Apoi ți se strânge stomacul.
Văzut din nou la cinema – o experiență care lovește altfel acum
La Cinema City, în sala liniștită și întunecată, Moartea domnului Lăzărescu a căpătat o nouă greutate. Lumea din jur tace altfel acum. Nu mai e acel șoc de la primul contact, ci o recunoaștere tăcută. Parcă știm deja că ce vedem e încă valabil. Încă ești pasat de la un spital la altul. Încă ți se vorbește cu superioritate dacă n-ai cunoștințe. Încă ești „bătrânul ăla care exagerează”.
Concluzie: încă doare. Și fix de asta trebuie să-l vezi (sau revezi)
Moartea domnului Lăzărescu nu îmbătrânește. Pentru că realitatea pe care o arată nu s-a schimbat suficient ca să-l facă irelevant. E filmul care ne-a pus pe hartă în cinema-ul de autor, dar și filmul care ne-a arătat cât de pierduți suntem ca oameni într-un sistem lipsit de compasiune.
20 de ani mai târziu, moartea domnului Lăzărescu nu mai e doar o poveste. E o stare. O oglindă. O lecție. Și da, merită să o revedem. Chiar dacă doare.