Moment de confesiune: am avut de citit Morometii 1 si 2 si in liceu, dar si la facultate. Si, in ambele cazuri, am urat de fiecare data experienta. Povestea familiei Moromete nu s-a aciuit niciodata de mine cu voia, dar uite ca vine filmul Morometii 3, care nu mai urmeaza niciun roman, si compenseaza toata treaba. Da, Morometii 3 mi s-a parut un film apasator, filosofic, facut cu o inteligenta emotionala peste medie, capabila sa portretizeze cu franchete modul cum oamenii ajungeau sa se tradeze pe ei insisi in comunism. Un film care mi-a placut si pe care il recomand, chiar daca de carti nu m-ar convinge sa ma mai ating nici regizorul si scenaristul Stere Gulea.
Morometii 3
Niculae Moromete e un scriitor de succes in Romania comunista a anilor ’50, iar realitatea lui de oras este destul de diferita de viata satului, unde colectivizarea inca este subiectul cel mai arzator, care ucide oameni, la propriu.
Iar mezinul familiei Moromete este sfasiat de alegeri dificile pe toate planurile: dreptatea morala a taranilor chiaburi versus confortul si siguranta din sanul partidului, dar si o dragoste toxica versus o simpatie mai potolita, dar curata. Ce alege Niculae? Ei, inca n-am dat dezlegare la spoilere.
Impresie generala – un portret trist al unui regim care a distrus generatii
Am vazut filmul Morometii 3 pe un ecran mare, la Cinema City, asa cum ii sade bine unui film bun. Dar dupa ce o sa iasa din cinema (hai fuguta, n-o sa fie la infinit) si sper sa ajunga si pe streaming mai tarziu, sunt convinsa ca o sa aiba descrierea “slow burn” acolo. Pentru ca e un film lent, de stare, fara momente de topaiala sau de actiune, e un film care se desfasoara alene, parca tragand de dorul si de durerea generatiilor distruse de comunism. Pentru ca asta ramane laitmotivul Morometilor – drama unei familii de tarani, care traieste simplu si nu deranjeaza pe nimeni, dar care este obligata sa se lase calcata in picioare de un regim fara scrupule, ce actioneaza aparent subtil, dar nu se teme sa scoata arma, la nevoie.
Regia si scenariul sunt minunate, Stere Gulea reuseste sa castige atentia, simpatia si empatia orasenilor si a satenilor deopotriva, a oamenilor de varsta a treia, dar si a tinerilor in acelasi timp pentru ca, dincolo de detaliile specifice legate de chiaburi si colectivizare, de valori politice si restrictii ideologice, este o poveste atemporala, o structura valabila in orice adaptare – aceea a omului care trebuie sa aleaga intre adevarul sau si viata sa. Si chiar daca, privind ecranul, pare doar o poveste, cel mai infricosator lucru este modul cum povestea se apropie de realitate, cu directia in care merge lumea acolo. Iar aceasta gravitate adauga si mai multa profunzime naratiunii lui Niculae Moromete.
Succesul acestui film reusit este, bineinteles, suma intregii echipe – n-am zis nimic de actori, dar Alex Calin si Hotariu Malaele au o chimie extraordinara, in rolurile lui Nicolae si Ilie Moromete. Si tin sa mentionez ca, la o privire mai atenta, cred ca Horatiu Malaele are vreo 3 scene doar in filmul asta, dar prezenta sa este atat de puternica, incat imediat dupa film, as fi jurat ca a fost in jumatate din el. Imi place mult de Olimpia Melinte, dar cred ca rolul asta al ei, jucat cu atata credibilitate, e cel mai antipatic din palmares. In opozitie, din perspectiva angelica, Mara Bugarin aduce candoare si eterna intrebare “Ma, da’ de ce imi este atat de cunoscuta?”, cu 2 posibile raspunsuri – fie ai mai vazut in Metronom, fie ai vazut-o in altele pe sora ei, Ioana Bugarin.
Toate ca toate, dar in final, mai repet un pic – e un film bun, cu emotii puternice, ce-ti cere doar un pic de rabdare, un pic de empatie si ceva mai multa atentie la ce se intampla in jur, sa nu mai repetam traznaia aia de regim care a furat atatea zambete. Da, probabil ca nu e intamplatoare lansarea in aceasta perioada.