Niciodată n-am fost mare fan al filmelor istorice. Poate pentru că am crescut cu glorificările acelea grețos-patriotarde în care Burebista și Mihai Viteazul pășeau pe câmpul de luptă de parcă se duceau la o paradă de modă militară. Mandrie, cult al conducătorului, discursuri de tip: „Mai bine murim decât să fim umiliți!”… și zero loc pentru oameni simpli, pentru traume, pentru adevăr.
Așa că „Pădurea de molizi”, noul film regizat de Tudor Giurgiu, a fost o surpriză. Plăcută, dureroasă și absolut necesară.
Pădurea de molizi (2025) – despre o tragedie pe care mulți au uitat-o (sau n-au învățat-o niciodată)
Filmul pornește de la o bucată de istorie uitată sau ignorată voit: masacrul de la Fântâna Albă – un episod terifiant petrecut în 1941, când mii de români din nordul Bucovinei au fost executați de trupele sovietice, pentru simplul „delict” de a încerca să treacă granița înapoi în România.
Dar povestea nu e spusă prin statistici, steaguri sau discursuri de lemn. E spusă prin ochii a doi oameni: un cuplu destrămat, doi foști soți, care se regăsesc într-un context imposibil.
Impresie generală
„Pădurea de molizi” e filmul acela care te face să îți revizuiești poziția față de tot ce credeai că știi despre filmele istorice. Nu e vorba de mândrie, ci de suferință. Nu e vorba de conducători, ci de oameni simpli. Nu e vorba de discursuri, ci de povești reale, crunte, care se pot întâmpla din nou, dacă nu suntem atenți.
Tudor Giurgiu a ales să păstreze un stil simplu, curat, onest. Fără brizbrizuri, fără tehnici de Oscar. Totul e pus în slujba poveștii. Când ai o poveste atât de dureroasă, nu trebuie să o împachetezi frumos, trebuie doar să o lași să lovească. Și lovește.
Sunt doi actori. Atât. Și spun totul. El, resemnat, dur, dar sfâșiat pe interior. Ea, frântă de viață, dar încă având puterea să spună adevărul. Împreună, construiesc un tablou dureros al unei iubiri pierdute într-un context care nu a iertat pe nimeni.
Titlul nu e întâmplător. Pădurea de molizi devine personaj. Un martor mut la atrocități. Un loc care ascunde și protejează, dar care, în același timp, devine simbolul pierderii, al morții, al nedreptății. Am simțit nevoia să nu clipesc. Să nu pierd niciun gest. E genul de film care merită văzut în liniște, în întuneric, cu telefonul pe silențios și sufletul deschis.
Un film cutremurător prin simplitate, profund prin umanitate și necesar prin mesaj.
Îl recomand din toată inima. Nu pentru că e plăcut. Ci pentru că e important. Și pentru că uneori, cele mai relevante filme sunt cele care vorbesc încet… dar despre lucruri care încă țipă în istorie.