Pfoai, ce bine a picat filmul asta acum, in miez de iarna, cand afara e un frig de crapa pietrele. Care film? Parthenope, o productie italieneasca de o sensibilitate aparte, un film artistic pana in maduva scenelor, emotional si emotionant. Mi-a placut pentru atmosfera varatica, pentru estetica incredibil de frumoasa, pentru subtilitatea cu care trece de la o stare la alta, intr-un crescendo de la extaz la agonie. E un film care socheaza, care surprinde mirajele tineretii, ororile saraciei, prapastia puterii si minciunile celor care ar trebui sa ne arate calea spre adevar.
Parthenope
Viata lui Parthenope, o napoletana superba, ne este aratata de la nasterea ei in apa pana la batranete, cand ajunge inapoi in Napoli. Fara a avea neaparat un fir narativ clasic, cu o miza bine definita, e mai mult o productie de stare, o experienta epica ce glorifica tineretea, dar o arata in forma ei bruta, cu bune si cu rele, cu indrazneala celor mai iresponsabile experimente, dar si cu tristetea contextelor sociale, politice si culturale ale acelei vremi. Si, in esenta, Parthenope este protagonista ce reflecta orasul Napoli, de la saracie lucie la o frumusete de necontestat.
Impresie generala – atentie, cad lacrimi
O s-o spun pe sleau. In ciuda faptului ca este un film regizat de Sorrentino, mi-era teama ca va fi o productie erotica de duzina. Mi-era teama ca una din trei scene va fi de sex salbatic, cu pretextul ca e un film de vara si ca italieni-s pasionali. Dar nimic mai fals! Debutul ca protagonista al actritei Celeste Dalla Porta a fost plin de expresivitate, de substanta, de FOMO cinefil, de twist-uri de scenariu si nu de bazin. Mi-a placut ca n-am avut dreptate!
Dincolo de supriza asta placuta, am observat si maturizarea lui Parthenope, al carui nume vine de la sirena care s-a sinucis pentru ca n-a reusit sa-l cucereasca pe Odiseu. Dintr-o tanara cu tendinte narcisiste clare, dornica sa agite, sa starneasca, sa atraga intreaga atentia, purtandu-si libertatea sfidator, devine, destul de brusc, o tanara pentru care sensul lucrurilor ajunge o prioritate in afara frumusetii, in fata frivolitatii. Dar aceasta trecere are un pret mare, pe care ramane sa-l descoperi.
In cele din urma, nu m-a deranjat nicio intorsatura socanta a naratiunii. Si sunt destule scene socante! Dar Sorrentino le integreaza atat de natural in scenariu, atat de fluid in modul cum se dezvolpa povestea eroinei, ca la final de film ramai cu o singura concluzie: Parthenope a avut o viata foarte integresanta, cu niste experiente poate mai bogate decat isi dorea si, mai ales, a aflat ce-i antropologia. Care-i faza cu ultima parte? Pai o sa vezi, aceasta descoperire era esentiala pentru ea.
Parthenope e deja la Cinema City si merita admirata, savurata si purtata mai departe. Vizionare placuta!
PS: atentie, cad lacrimi!