Stii mema aia ca te ingrozeste un film fictiv de groaza, dar dormi neintors dupa ce ai vazut documentarul unei crime adevarate? Filmul “Povestea lui Emmett Till”, ce aduce pe ecran cazul adevarat al linsarii unui copil de culoare din anii ‘50, vine sa contrazica anecdota asta. Eu inca nu pot sa dau “unseen” celei mai grele scene din productia ce are 98% pe Rotten Tomatoes si 100% in sufletul meu.
Dar poate asta e si mesajul acestei capodopere: nu inchide ochii si nu da uitarii intamplarile atroce din jurul tau.
Povestea lui Emmet Till
Mamie si fiul ei, Bo, duc o viata linistita in Chicago, departe de Mississippi, unde rasismul clocoteste violent, ca urmare a initiativelor de acordare a dreptului de vot cetatenilor de culoare. Dar bunica baiatului de 14 ani vrea ca el sa-si cunoasca familia ramasa in statul unde cea mai mica urma de nesupunere este pedepsita cu moartea, in cazul oamenilor de culoare. Asa ca Bo ajunge sa-si petreaca vacanta pe campul de bumbac al unchiului sau. Si tot acolo isi gaseste si sfarsitul.
Nu e un spoiler. E o poveste reala. Iar filmul se bazeaza pe actiunile mamei sale, ce succed linsarii lui de catre 2 barbati albi fara constiinta si fara pedeapsa.
Impresie generala – nedreptate dupa nedreptate
Nu ma plang de comediile usurele ce limpezesc mintea de griji, fara mari pretentii. Dar cand apare un astfel de film – profund, construit detaliu cu detaliu fara graba si fara compromis – am impresia ca tot ce am vazut inainte si tot ce o sa vad de acum incolo e complet lipsit de valoare. Povestea lui Emmet Till m-a zdruncinat atat de tare pe mine, un om aflat in cealalta parte a Globului, care nu a simtit si nu a vazut niciodata durerea acestei comunitati, ca nici nu-mi pot imagina sentimentul pe care il are un om de culoare dupa ce termina de vazut aceasta pelicula. Si dupa ce ultimul carton al productiei spune asa: legea ce proclama linsajul drept crima federala in America a fost adoptata abia la 67 de ani dupa linsajul copilului de culoare.
Asta e storytelling la cel mai inalt nivel: cu respect fata de povestea originala, cu un scenariu unde fiecare emotie e construita gradual, motivata si umanizata pe deplin, cu o regie atat de sensibila si de rabdatoare ca te face sa te simti parte a unei experiente, nu a unui film de cinema.
Iar modul cum filmul reuseste sa interpreteze verdicul celor 2 barbati de culoare nu ca un sfarsit disperat, ci ca un inceput neobosit – asta ma face sa cred ca am vazut cel mai opimist si cel mai trist film 2 in 1. Pentru ca in realitate, tocmai puterea transformativa a pierderii face din Mamie o activista importanta in miscarea dedicata drepturilor oamenilor de culoare, iar filmul dubleaza acest fapt cu si mai mult entuziasm, cu si mai mult sens. Un omagiu exceptional. Si o oportunitate de a transforma grotescul in manifest.
Povestea lui Emmett Till e un film dur. Din pacate nedereptatea ce-i da firul narativ se propaga si in realitate: cu toate ca protagonista ofera cea mai sfasietoare interpretare posibila, iar eu una i-as da Oscarul direct, ea nici macar nu se regaseste pe lista nominalizarilor. Un lucru pe care regizoarea nigeriano-americană Chinonye Chukwu il defineste drept “o misoginie fatisa la adresa femeilor de culoare”. Si nu e tocmai o replica deplasata. Nici Viola Davis nu a fost nominalizata pentru rolul sau in The Woman King, iar prezenta femeilor de culoare la premiile Academiei este insa minimala.
Mie inca imi dispar cuvintele din ganduri in incercarea de a scrie despre acest film. Orice as spune mi se pare ca nu e suficient. Asa ca, daca rezisti unui film nu greu, foarte greu, iti recomand cu convingere sa-ti iei un bilet la Cinema City si sa indraznesti sa vezi pe un ecran mare cea mai mare nedreptate.