Sora cea mică urmărește parcursul unei tinere care încearcă să se descopere într-o lume care nu e dispusă să o accepte. Povestea pune accent pe identitatea ei ca femeie lesbiană, dar nu se oprește aici, explorează și singurătatea, nevoia de apartenență și confuzia de a nu-ți găsi locul nici măcar printre cei care, teoretic, ar trebui să te înțeleagă.
Este un coming-of-age construit gradual, în care fiecare pas înainte vine cu un pas înapoi, iar maturizarea e un proces dureros și uneori dezordonat.
Impresie generală
Ce m-a cucerit din prima a fost naivitatea protagonistei. Nu într-un sens negativ, ci într-un sens extrem de uman. Genul de inocență care te face să o protejezi, dar în același timp să înțelegi că trebuie să treacă singură prin tot ce i se întâmplă.
Se vede foarte clar struggle-ul ei, nu doar cu propria identitate, ci și cu lumea din jur. Cu regulile nescrise, cu așteptările sociale, cu limitele impuse de familie și de societate. Filmul nu romantizează nimic. Nu idealizează nici relațiile, nici comunitatea în care ajunge. Din contră, arată că uneori nici oamenii care îți împărtășesc orientarea nu sunt neapărat potriviți pentru tine. Și asta mi s-a părut extrem de onest.
Interpretarea actriței principale este absolut impresionantă, mai ales având în vedere că este la debut. Există o naturalețe în jocul ei care face totul credibil. Ea trăiește fiecare moment, iar premiul de la Cannes e pe deplin meritat.
Mi-a plăcut mult și atmosfera filmului. Limbajul, ritmul, cadrele au acel aer de cinema european autentic. Și da, trebuie să spun: franceza adaugă un farmec aparte. E genul de film care te lasă să respiri, să simți, să nu fii bombardat cu informație sau dramatism forțat.