Au trecut ceva ore de cand am vazut The Banshees of Inisherin. Sa fie chiar 24. Asta ar fi un moment bun sa ma imaginezi in cele 24 de ore imitand mema lui Pablo Escobar, privind in gol in 3 ipostaze. Si tot mi-e greu sa caracterizez acest film complex si profund intr-o singura expresie. Noroc ca am gasit descrierea lui Colin Farrell, protagonistul peliculei, care spune despre filmul ultranominalizat la Oscar (de 9 ori, mai exact) ca are ca subiect dezintegrarea bucuriei. Asa ca o sa preiau miseleste aceasta afirmatie si o sa o integrez in ceva mai consistent: The Banshees of Inisherin descrie dezintegrarea bucuriei intr-o poezie vizuala intensa, dominata de absurd. Si o face atat de bine ca ajungi sa savurezi cu toata inima atata tristete!
Ce-i drept, e o tristete foarte bine planificata. Colin Farrell si Brendan Gleeson acceptasera sa joace in pelicula cu 7 ani inainte sa fie initiata.
The Banshees of Inisherin
Padraic si Colm sunt doi irlandezi, prieteni la catarama, ce locuiesc pe-o insula rupta de lume, unde nu se intampla mai nimic niciodata. Prietenia lor pare sa fie motivul pentru care Padraic se trezeste dimineata, dar si motivul pentru care Colm simte ca-si iroseste viata.
Asa ca, pe nepusa masa, Colm rupe legatura si il respinge categoric pe vechiul sau tovaras de pahar. Acesta nu accepta noua realitate cu una, cu doua si nu se sfieste s-o arate. Rezultatul? Ce-si face cu mana lui se numeste tragicomedie.
Impresie generala – mai rau decat atunci cand trece timpul este cand timpul sta-n loc
The Banshees of Inisherin aduce o noua perspectiva asupra mitologiei irlandeze, combinand elemente ale absurdului cu un subiect profund emotional. O metafora a Razbiului Civil ce transforma vechi prieteni, frati ai aceluiasi tinut, in dusmani de moarte, filmul e cu totul diferit fata de o comedie mainstream. E matura, subtila din punct de vedere simbolic, dar explicita ca estetica dezolanta si reuseste sa echilibreze dozele de umor si drama astfel incat absurdul sa se astearna comic pe-o realitate dura.
Deja o vedeta a acestui gen de film, Colin Farrell exceleaza interpretand un personaj limitat ca intelect, dar foarte ofertant emotional pentru public. Padraic este usor de iubit: este un om simplu, onest, impacat cu putinul pe care i l-a oferit viata (pana cand viata ii ia si acel putin) si foarte grijuliu cu animalele campului, pe care le tine in casa, motivand ca are nevoie de ele cand e trist (I feel you, Padraic). Brendan Gleeson, interpretul lui Colm si reprezentantul absurdului in aceasta capodopera cinematografica, aduce cu sine atata amaraciune si ciuda pe viata fara sens, ca mai mult ca sigur vei incepe si tu sa-ti cauti rostul, dupa scenele dure cu el.
Exista si un strop de optimism si speranta in mijlocul durerii. Asta prin personajul surorii lui Padraic, ce isi gaseste drumul in afara nebuniei generate de timpul ce parca sta in loc. Ea prinde curajul sa-si schimbe destinul pe repeat si realitate sa lipsita de valoare in care doar absurdul mai poate strica rutina. Dar chiar si decizia ei inteleapta produce, in alt colt al insulei, alta durere. Si ma opresc aici, ca sa nu dau spoilere.
Ce am apreciat la cele 2 ore de vizionare? Incapatanarea de a se alinia unui trend vizual, pozitiv dar artificial. Incapatanarea de a se supune logicii cu care suntem obisnuiti, functionala dar uneori plictisitoare. Incapatanarea de a fi mai mult decat o escapada usurica in sala de cinema, ci mai degraba un generator de reflectii personale. Si incapatanarea de a se sustrage de la asteptarile publicului, pentru a fi chiar mai mult. E un film incapatanat si bine ca este!
Si cel mai bine – uite ca un film altfel isi gaseste locul in cinematograful comercial. Il poti vedea la Cinema City! Si merita vazut, macar din curiozitatea de a descoperi un rasfatat al Oscarurilor. Vizionare placuta!