Dacă tot vine sfârșitul lumii, măcar să vină cu Jacob Elordi, un câine, niște peisaje spectaculoase și Ridley Scott în spatele camerei. The Dog Stars ia apocalipsa, îi scoate zombii, îi pune în loc foarte multă singurătate și apoi se întreabă ceva mult mai interesant decât „cum supraviețuim?”: după ce ai pierdut aproape tot, mai găsești vreun motiv să-ți dorești să trăiești? Și fix aici m-a câștigat.
The Dog Stars
Suntem în 2035, într-o lume în care o epidemie de gripă a decimat populația planetei. Hig, interpretat de Jacob Elordi, este un pilot care trăiește într-un aeroport abandonat din Colorado alături de câinele său, Jasper, și Bangley, un supraviețuitor cu pregătire militară interpretat de Josh Brolin. Cei doi bărbați au filozofii aproape opuse: Bangley trăiește pentru a supraviețui, în timp ce Hig încă mai caută motive pentru care supraviețuirea să merite efortul.
Rutina lor se schimbă atunci când Hig recepționează o transmisie radio fragmentată. Posibilitatea existenței altor oameni undeva dincolo de micul lor teritoriu îl împinge spre necunoscut și transformă treptat filmul dintr-o poveste despre supraviețuire într-una despre speranță, pierdere și nevoia aproape încăpățânată a omului de a se conecta cu alți oameni.
Filmul este adaptarea bestsellerului omonim publicat de Peter Heller în 2012, iar scenariul este semnat de Mark L. Smith, scenaristul din spatele The Revenant. Ridley Scott a spus că tocmai scenariul l-a convins să accepte proiectul și că a vrut ca optimismul să rămână esențial într-un gen devenit aproape sinonim cu disperarea.
Impresie generală
The Dog Stars mi-a plăcut tocmai pentru că nu este apocalipsa pe care mă așteptam s-o primesc.
Ridley Scott putea foarte ușor să transforme povestea într-un spectacol despre violență, epidemii și oameni care se vânează între ei. Elementele acestea există, iar filmul nu uită nicio clipă că lumea personajelor sale este una extrem de periculoasă. Dar adevărata miză este mult mai umană: ce faci cu tine după ce supraviețuiești? Hig nu este construit ca un erou post-apocaliptic invincibil. Este un om care încă poartă doliul lumii de dinainte și care refuză, într-un fel, să accepte ideea că simplul fapt de a rămâne în viață trebuie să fie suficient.
Mi-a plăcut mult Jacob Elordi în rol. După personaje foarte diferite în Euphoria, Priscilla, Saltburn sau Frankenstein, aici are nevoie de mai puțin spectacol și de mai multă interiorizare. Hig trebuie să poarte permanent pe el pierderea, dar fără ca filmul să devină două ore de suferință solemnă. Josh Brolin este excelent ca Bangley. Relația lor mi se pare una dintre cele mai interesante componente ale filmului, pentru că reprezintă două răspunsuri complet diferite la aceeași întrebare. Unul spune, în esență, „rămâi în viață”. Celălalt continuă să întrebe „pentru ce?”. Iar apoi există Jasper. Câinele nu este pus acolo doar pentru coeficientul de „aww”. Legătura dintre om și animal devine una dintre expresiile cele mai simple ale temei filmului: într-o lume din care au dispărut aproape toate lucrurile care ne defineau viața, afecțiunea încă poate crea un motiv pentru a continua. Ridley Scott a explicat chiar titlul într-un mod surprinzător de emoționant: își imaginează „Dog Star” ca pe o constelație către care oamenii ar putea privi pentru a vorbi cu animalele pe care le-au pierdut.
Și filmul nu rămâne cantonat doar în dinamica Hig-Bangley. Margaret Qualley, Guy Pearce, Benedict Wong și Allison Janney completează o distribuție care face ca fiecare nouă întâlnire să însemne ceva într-o lume în care simpla apariție a unui alt om a devenit un eveniment.
Mi-a plăcut în special că filmul lasă loc și tandreții. Există violență și pericol, dar există și muzică, apropiere, dorință, mici momente în care personajele își amintesc cum era să fii pur și simplu om. Hozier apare pe soundtrack cu Like Real People Do, o alegere aproape indecent de potrivită pentru un film preocupat tocmai de recuperarea umanității.
Și apoi sunt imaginile. Colorado-ul post-apocaliptic pe care îl vedem nici măcar nu este, în mare parte, Colorado. Filmările s-au desfășurat masiv în Italia, inclusiv în Abruzzo, Friuli Venezia Giulia, Veneto, Lazio și la Cinecittà, iar anumite peisaje italiene au fost transformate în America devastată de pandemie. Producția a filmat și la Pinewood Studios în Marea Britanie. Iar dacă filmul are uneori dimensiunea aceea aproape monumentală, metoda de lucru a lui Scott explică o parte din rezultat. Jacob Elordi povestea că regizorul lucrează chiar și cu aproximativ zece camere simultan și practic montează mental scena în timp ce urmărește monitoarele. Josh Brolin a povestit inclusiv că Scott i-a desenat pe loc cadrele unei scene propuse de el și apoi au filmat aproape exact acele desene. Fun fact și mai savuros: Brolin a fost inițial atât de destabilizat de stilul neconvențional de lucru al lui Scott încât s-a gândit să renunțe la film. Experiența s-a transformat însă, după propriile lui declarații, într-unul dintre cele mai satisfăcătoare proiecte creative la care a lucrat.
Iar Jacob Elordi nici măcar nu trebuia inițial să fie Hig. Paul Mescal fusese distribuit în rol, dar conflictele de program cu proiectele biografice Beatles ale lui Sam Mendes au dus la înlocuirea lui cu Elordi. Mi se pare interesant și că The Dog Stars vine de la Ridley Scott la 88 de ani. Regizorul lui Alien și Blade Runner se întoarce la SF, dar nu pare interesat să demonstreze cât de întunecat poate imagina viitorul. Dimpotrivă, spune că după atâtea povești post-apocaliptice cu zombi, aici nu voia zombi deloc. Voia optimism. The Dog Stars nu este atât despre sfârșitul lumii, cât despre ce rămâne după el. Despre faptul că poți avea hrană, arme, adăpost și un sistem impecabil de supraviețuire și totuși să nu ai încă o viață.
Pentru mine, The Dog Stars funcționează tocmai pentru că apocalipsa este decorul, nu subiectul.