Disclaimer: Parerea ce urmeaza a fi povestita in coltisorul asta de internet apartine unei cinefile care a vazut cam toate episoadele Avengers, dar nu s-a aciuit niciodata prea tare de serie, nu a impactat-o nimic major de acolo (poate doar moartea lui Iron Man) si, deci, nu e your usual Marvel fan. 0 nostalgii. 0 preconceptii de tipul “nimic n-o sa se compare in vecii vecilor cu Avengers”. 0 identificari cu vreunul dintre personajele apuse. Daaaaar…si 0 asteptari pentru Thunderbolts*, de la care ma asteptam sa fie o ciorba reincalzita si nimic mai mult. Si-n mijlocul acestei combinatii de la care singura mea rugaminte era “un bilet la un escapism cinematografic, va rog”, mi-am gasit o potentiala iubire Marvel – nu neaparat iubirea fata de un personaj, cat iubirea fata de o abordare regizorala si scenaristica. Stay with me.
Thunderbolts*
Antieroii Marvel se intalnesc sa se cafteasca reciproc, la ordinul aceluiasi stapan – Valentina (o Elaine din Seinfeld de care mi-era foooooooooooooarte dor, cu acelasi umor, cu ceva mai multa rautate-n personaj, cu aceeasi charisma si aceeasi sete de critica). Si cand isi dau seama ca madama le-a intins o cursa sa se anihileze, de acolo incepe, de fapt – uniunea – T0 pentru ceea ce urmeaza a fi Thunderbolts*. Doar ca la nasterea noii ere de Avengers, mai contribuie semnificativ inca un personaj – Bob.
Impresie generala – o schimbare de lume, o schimbare de abordare
Hai ca daca ne-am incalzit cu disclaimerele, as mai avea unul – independent de film, traim intr-o lume care, la randul ei, intra intr-o noua era. Schimbarile din ultimul timp sunt cel putin ametitoare, ca sa nu spun deprimante. Oriunde am locui, traim intr-un mediu anxiogen (pfoai, tocmai mi-am atins varful de intelectuala, din acest articol, cu cuvantul asta, sa nu-mi fie de deochi).
Si sentimentul asta coplesitor e rezultatul unui dezechilibru intre evolutia tehnologica, politica, ideologica, poate si culturala si capacitatea noastra de a procesa, de a internaliza si de a face pace cu toate astea. Pe scurt, inteligenta noastra emotionala, ca specie, nu prea tine pasul cu celelalte tipuri de inteligenta pompate in ultima vreme.
Iar asta se traduce intr-o senzatie de inadaptabilitate, de ramas in urma, de neconcordanta cu lumea in care traim. Si poate de aici valul de ura, de frica, de paranoia. Dar nu asta era concluzia pe care voiam s-o conturez.
Ci, pe plan cinematografic, ca despre asta vorbim aici, in acest context emotionalo-apocaliptic, mie mi se pare de bun augur sa integram cat mai natural, cat mai des si cat mai nestigmatizat tema emotiilor in fata dezastrelor. Sa nu mai ambalam fiecare tentativa de a umaniza personajele intr-o revolta grobiana de tipul “hai ca se telenovelizeaza, asta e prea woke, eu vreau bum-bum si pac-pac, ce-mi vorbesti mie de emotii? Io am venit sa vad explozii”. Pai Gigele, de aia fierbe pipota-n tine, ca nu esti conectat si nu-ti accepti emotiile. Si alea tot o explozie sunt in interiorul tau! Nu la modul Esmeralda y Jose Armando, ci la modul – oare de ce simti nevoia constanta sa critici? Poate pentru ca emotiile tale sunt vraiste?
Eh, si aici voiam sa ajung – noul film Marvel, Thunderbolts*, mi se pare foarte bine ancorat in lumea asta care cere bum-bum, dar are nevoie, de fapt, de o imbratisare. Nu te speria, Marvel si-a pastrat core-ul de actiune super dinamica, in 2 ore si ceva ai 0 timpi morti, personajele sunt amuzante si foarte fasnete, exact asa cum ne-am obisnuit. Dar bonus: se merge in profunzime, se exploreaza si altceva decat ego-ul salvarii lumii, se condimenteaza treaba si cu niscaiva provocari psihologice si – mai ales – cu tema dualitatii umane – cu ideea ca in fiecare din noi, exista o parte luminoasa si un gol intunecat ce risca sa imbrace totul in intuneric.
Thunderbolts* e o metafora a depresiei, cu solutii la pachet, e un film care se adreseaza si noii generatii, mai preocupate de sanatatea mansardei, mai constiente de importanta ajutorului atunci cand gandurile incep sa faca nino-nino-nino. Si totul imbracat intr-o abordare Inceptionisto-Marveliana, cu insertii faine de umor, de referinte culturale, de stilul ala casual care iti da impresia ca un prieten iti spune o poveste.
Cred ca echilibrul intre toate astea m-a cucerit pe mine – ideea ca putem, in sfarsi, renunta la ideea de supererou fara niciun defect, intruchiparea binelui. Suntem constant a work in progress and that’s ok. Si daca rezonezi cu asta si nu-ti tii emotiile intr-o cutie incuiata cu un lacat in forma de negare, s-ar putea sa-ti placa si tie rau de tot noul film Marvel. Pe care iti recomand sa-l vezi la IMAX, la Cinema City din AFI, pentru experienta completa.
PS: Da, da, joaca si Sebastian Stan si are un rol foarte important!