Dupa ce am vazut Wakanda forever, un ochi plange ca a murit Chadwick Boseman, altul ca a murit T’Challa si, per total, ma simt de parca a murit Tom Hanks. Filmul asta e poate cel mai frumos tribut cinematografic a carui martora am fost eu (sorry, Fast & Furious). Dar e mai mult de atat. A fost o capodopera nu doar prin inteligenta emotionala cu care a oferit closure unui personaj iubit, dar prin abilitatea de a proiecta treptat si respectuos prim-planul spre cei ce au ramas in urma – regina Ramonda, Nakia, noul villain Namor, dar mai ales spre Shuri.
Si pentru asta, merita vazut cel putin o data…pe saptamana. Da, l-am adorat!
Black Panther: Wakanda Forever
In urma regelui T’Challa, ramane o natiune indurerata si, mai ales, vulnerabila in fata lacomiei lumii de a pune stapanire pe vibranium, metalul fictiv ce ajuta Wakanda sa fie una dintre cele mai puternice popoare. Insa, de nicaieri, apare o amenintare chiar mai mare – regina Ramonda si Shuri afla ca Wakanda nu este unica natiune ce are vibranium. Mai exista alta…subacvatica.
Si nu, nu e Atlantis, asa cum apare in comics-urile originale (pentru a nu genera confuzie spre firul narativ cu Aquaman), ci Talokan, un taram cu o cultura inspirata din istoria aztecilor, stramosii mexicanilor, unde nativii s-au retras dupa ce colonistii spanioli au pus stapanire pe pamanturile latino americane.
Impresie generala – love forever
Politicul si emotionalul se imbina pe atatea planuri in episodul 2 din Black Panther, ca nu am cum sa nu-l clasez pe primul loc in corazonul meu! Practic, 8 din 10 momente din film sunt ravasitoare, in conditiile in care filmul dureaza 2 ore si 40 de minute. So, printre lucrurile care mi-au placut cel mai mult s-ar numara:
- Istoria alternativa pe care scenaristii au oferit-o genocidului mesoamerican – si da, ce s-a intamplat cand conchistadorii au pus stapanire pe Americi a fost cu siguranta un genocid despre care eu am aflat cele mai multe lucruri, culmea, dintr-un stand up comedy briliant – Latin History for Morons. In Wakanda Forever, nativii din America Centrala reusesc sa-si salveze poporul transformandu-se, cu ajutorul unei potiuni, in fiinte subacvatice si reconstruindu-si cultura sub mari, dar devenind in acelasi timp mult mai defensivi si chiar fundamentalisti. Ceea ce oglindeste evolutia altor victime ale genocidului, uitandu-te la evrei si la comunitatile fundamentaliste de evrei hasidici. Anyway, ideea ca intr-un univers paralel, nativii din America Centrala nu au murit de bolile si armele europenilor iti da un sentiment minunat de confort.
- Incheierea sensibila pentru personajul T’Challa – m-a emotionat chiar si mai mult cand am citit ca fratele lui Chadwick a votat pentru inlocuirea actorului cu un altul, pentru a continua viata personajului sau, in ideea ca Chadwick n-ar fi fost niciodata atat de egocentric incat sa isi doreasca sa incheie parcursul protagonistului laolalta cu el. Dar cu siguranta, si pentru binele seriei, a fost cea mai buna decizie. Atat intro-ul filmului, cat si ceremonia dedicata personajului au fost closure-ul potrivit, narativ si emotional.
- Accentul pe cultura africana – Simona mea spunea ca filmul asta a facut mai mult pentru cultura afro decat orice fir narativ introdus fortat si politically correct intr-o alta pelicula. Chiar stateam si ma gandeam daca, in afara a doua personaje albe (dintre care unul jucat de Elaine din Seinfeld), mai era cineva pe acolo altfel decat de culoare. Si asta a fost minunat: o oportunitate de a afisa autentic si extins obiceiurile, mentalitatea, punctele forte si frumusetea inspirate dintr-o cultura reala.
- Luptele dinamice, desi un pic ilogice ale triburilor – redate super catchy in imagini vibrante, ca-ti statea inima in loc. A fost chiar o scena simpatica in care un reprezentant al Talokanului se bate cu o reprezentanta a Wakandei si isi ureaza, delicat si respectuos, ca celalalt sa se duca la strabuni. Ei, in momentul ala nu m-am gandit decat ca, de-ar fi fost cu totii din Romanica, injuraturile ar fi fost cu mult mai spumoase si mai neaose. Mortii ma-tii much?
Cu siguranta, as mai putea palavragi despre lucrurile care scot filmul asta din banalitate – imaginile incredibile, coloana sonora atat de potrivita, descoperirea lui Tenoch Huerta (Namor) si a inabilitatii lui de a inota inainte de a accepta rolul unui “siren”, revederea Lupitei Nyong’o, rasfatul de a vedea filmul la IMAX sau placerea de a viziona pelicula cu oamenii mei dragi.
Hai c-am zabovit destul, cand concluzia e una: Wakanda forever e musai de vazut!